| abstract
| - Dintre toate personajele acestei complicate piese, el este cel mai putin ceea ce paruse a fi nu doar in ochii unora, ci in aproape ai tuturor celor antrenati in intriga ei funesta. Omul Ministerului de Interne, omul lui Stoian, omul lui Nicolae Ceausescu, misteriosul si omniprezentul inginer Constantin Chiaburu, delegat al tuturor forurilor, garantia protectiei celei mai inalte, este in plus cel in vila caruia s-au desfasurat, sub ochiul ingaduitor al Securitatii, sedintele menite sa submineze siguranta statului atat inainte, cat si dupa sistarea lor in institutii. Si un mister pluteste intr-adevar in jurul barbatului acestuia inalt, roscovan, predispus la infarct si la caderi nervoase, emotiv si totusi sigur pe el, fragil si totusi increzator, bizuindu-se parca pe ceva ce nu-i la indemana oricui, discret orgolios, ca si cum ar fi detinatorul unei foarte pretioase formule existentiale. Pentru Constantin Chiaburu lumea, viata, existenta si universul intreg sunt simple, simple de tot, cu conditia sa le fi gasit cheia. Iar pentru el cheia fusese, oricat ar parea de ridicol, chiar cuvantul magic, doar ca trasmitatorul lui nu era un simplu instructor. Pe Stoian l-a gasit pentru ca-l cauta, imi spune el cu un suras iluminat. "Nu m-ai fi cautat daca nu m-ai fi gasit", imi citeaza, continuand sa surada: "Sunt in Gemeni, am un caracter mai mult intuitiv, fara analiza si care prefera cautarea, implicarea". Este nascut in Basarabia in 1933. La 23 de ani a terminat Facultatea de Electromecanica, iar in 1958 era membru de partid si inginer-sef al Fabricii de Sticla din Bucuresti, pe care a construit-o de fapt, cu ingineri straini si dupa vizite de studiu si schimburi de experienta in Vest, mai ales in Germania. A ajuns unul dintre cei mai importanti specialisti in industria sticlei si director general la Intreprinderea de Articole de Sticlarie din Bucuresti. In 1968, a stat in Germania patru luni, la specializare. Era apreciat si se bucura de incredere. Viata pe care o ducea in preajma conducerii de varf a partidului si a administratiei de stat, stresul pe care-l presupunea contactul zilnic cu ministrii, cu sarcinile de plan, i-au produs insa o cadere nervoasa grava, careia i s-a adaugat aparitia unor ganglioni maligni, pentru care i s-a sugerat operatie. Un medic pensionar, care avea un frate la Institutul de Microbiologie al Academiei, i-a spus sa nu se opereze si in catava vreme ganglionii au disparut. Dar conflictele cu ministrii, cu oficialitatile, si atmosfera de continua amenintare in care traia i-au agravat boala nervoasa. In 1970, a coborat o treapta si a devenit inginer-sef la o fabrica de sticlarie. De acolo i s-a propus sa fie director al Combinatului Fondului Plastic. Cariera lui de "om-cunoscut-de-toata-lumea-fara-a-se-sti-de-unde" abia acum incepe. El era omul care aparea intotdeauna in preajma Presedintelui la inaugurarea marilor monumente, obiective economice, simboluri. Nimeni nu se intreba cine e, dar era acolo, in binecunoscutele fotomontaje impodobind panourile din fata primariilor, cu Nicolae Ceausescu taind panglica, Elena privindu-l cu interes si cateva figuri luand constiincios notite sau nefacand nimic, dar avand cu siguranta un rol in tablou. Nu lipsea din nici unul dintre fotomontaje acest director de combinat, iar asta fara sa se mire cineva de prezenta lui. O prezenta totusi importanta: era omul de sacrificat in cazul ca vreo caramida din monumentul facut de marii artisti plastici de la combinatul pe care-l conducea cadea in capul Presedintelui. Pe Ceausescu personal, oricat ar fi de straniu, nu l-a cunoscut, doar ca, sigur, cand strangea maini atunci, la gramada, Presedintele i-a strans si lui mana. Si, sigur, a avut ocazia sa-l observe si sa-si faca o parere despre conducatorul suprem: era un om fara pregatire, dar "cu sclipiri". In cariera lui de participant la inaugurarile de monumente, inaugurarea Teatrului National l-a adus din nou in pragul caderii psihice. Combinatul lui s-a angajat sa toarne candelabrele. In '72, lui Ceausescu i-a placut macheta, asa ca a comandat candelabrele la trei fabrici din tara. Ei bine, chiar in noaptea de dinaintea inaugurarii, a cazut un cristal dintr-unul dintre candelabre. Nu cantarea mai mult de un kilogram, dar a spart o dala din podeaua noua. Chiaburu a fost chemat la telefon si, pana a doua zi, cand trebuia sa apara Ceausescu, intr-o atmosfera de frica si agitatie teribila, a reusit sa fabrice si sa inlocuiasca piesa-lipsa. Dala din podea, inlocuita cu una de aceeasi culoare si patina, a fost atat de migalos slefuita, incat nici nu se vedeau urmele accidentului. Incordarea, starea de tensiune nervoasa in care a asistat la primul spectacol, imediat dupa episod, nu pot fi redate in cuvinte. A desfacut apoi, bucata cu bucata, cele douazeci si cinci de mii de cristale, pe care le-a supus la probe; le-a trecut prin apa fierbinte si apoi prin apa rece. Nu s-au spart decat vreo doua sute, dar la capatul operatiunii efectuate cu gandul la ce s-ar fi putut intampla el era deja bolnav si cauta solutii de insanatosire. Si a ajuns la concluzia ca yoga era una dintre aceste solutii. Cauta carti, materiale documentare. In 1973, in 3 iunie, cand implinea 40 de ani, a inceput sa practice yoga si, in numai o luna de zile, starea sanatatii lui s-a imbunatatit. Este motivul pentru care a inceput sa faca metodei descoperite o propaganda inflacarata si cu acest prilej a aflat ca se tineau sedinte de yoga la Ministerul Sanatatii. A cunoscut profesori de yoga care pornisera, ca si el, de la statutul de invatacei. S-a inscris la cursurile lui Sorin Mario Vasilescu. Apoi l-a schimbat cu un altul, Ion Vulcanescu, un mai bun practician, care scrisese o carte-breviar de Hata Yoga. Si desi acest Vulcanescu fusese condamnat politic, situatie in care functionau anumite interdictii tacite sau explicite, au organizat la Trustul Carpati un cerc de yoga. De ce acolo nu e nici un mister: se aflau in cercul de amici ai directorului, pe care-l cunoscuse demult, in imprejurari legate de profesie. În Trustul Carpați, la cabinetul de documentare, lucra un fost colonel de Securitate, Virgil Maglaviceanu, și acesta un fanatic al practicilor yoga. Cândva bolnav de plămâni, Maglaviceanu fusese scos la pensie pe motive de sănătate. Este unul și același ofițer de Securitate trecut în rezervă despre care Irina Holdevici crede că făcuse parte din garda personală a lui Dej. L-a cunoscut acolo pe Nicu Tufoi, cel mai bun profesor practicant de Hatha Yoga din București. Acesta lucra la Institutul de Fizică Atomică, fusese bolnav de paralizie infantilă și se recuperase. Împreună cu Maglaviceanu, Tufoi fusese, cu un an înainte, câteva luni în India. Chiaburu însuși primise o invitație în India, dar nu-i putuse da curs, din cauza obligațiilor de serviciu. De altfel, la Universitatea din București exista o catedră de orientalistică al cărei invitat fusese cândva yoghinul Suren Goyal, un avi-yogi. Între 1974 și 1977, acesta a venit în fiecare an și ținea cursuri demonstrative la București. Încă din 1974, el s-a implicat personal, i-a stat faimosului yoghin la dispoziție cu mașina, iar cu relatiile pe care le avea l-a introdus peste tot, inclusiv la Institutul de Cercetari Pedagogice, atunci separat de cel de psihologie. S-a dus cu el și la CNST. Își permitea toate acestea, întrucât Combinatul Fondului Plastic era una dintre puținele întreprinderi independente financiar din țară. Era, de fapt, proprietatea Uniunii Artistilor Plastici și făcea, în calitatea aceasta, cam ce voia. Astfel că de la un moment dat ajunsese să nu se mai ocupe cu nimic altceva în timpul lui liber dâcat să le împuieze capul tuturor cu binefacerile tehnicilor orientale de refacere psihonervoasă. Avea ideea fixă să o facă pe Nadia Comăneci veșnica și nemuritoare. Nici mai mult, nici mai puțin.
|
![[RDF Data]](/fct/images/sw-rdf-blue.png)